Reflecţii asupra politicii drepturilor minorităţilor în statele Europei Centrale şi de Est

/în /de

Reflecţii asupra politicii drepturilor minorităţilor în statele Europei Centrale şi de Est

(Reflections on the politics of the rights of minorities within Central and Eastern Europe)

Panayote DIMITRAS

Nafsika PAPANIKOLATOS

        Noua perspectivă „liberal pluralistă” sau „liberal naționalistă” asupra diversității etnice și culturale poate oferi un cadru de reinterpretare a realității, astfel încât concepte vechi, astăzi considerate depășite, să capete noi înțelesuri, compatibile cu modernitatea. În acest fel, țările din Europa Centrală și de Est (ECE) ar putea redefini multe din conceptele supraîncărcate de greutatea istoriei regiunii. Unor concepte precum națiune, naționalism, etnie, naționalitate, rudenie și minorități le sunt până astăzi atribuite semnificații care le fac incompatibile, dacă nu opuse, unor concepte cum ar fi democrație, diversitate, pluralism, republică democratică, drepturi civile, drepturile minorităților, autoguvernare sau federalism. Acum trebuie dezvoltate condițiile elaborării unui cadru care să facă din noțiunile de minorități, națiuni și identități naționale o parte a procesului de consolidare a democrației. În țările ECE acest proces este îndelungat și necesită dezvoltarea unei culturi politice liberale și democratice. El presupune atât adaptarea constituțiilor la o noțiune multiculturală de societate cât și înființarea unor instituții stabile, operaționale, care să respecte și să promoveze pluralismul și democrația. Cel mai important lucru, acest proces trebuie să implice dezvoltarea unei societăți civile autonome, care să cuprindă toate părțile societății și să garanteze că nicio majoritate și/sau minoritate etnică, națională, religioasă, lingvistică, economică sau politică nu poate domina și limita drepturile unor indivizi sau minorități. Urmând această cale în mod sistematic, țările din ECE ar putea dezvolta condiții nefavorabile constituirii unor națiuni etnice neliberale și favorabile constituirii unor națiuni civice liberale. Cu siguranță, aceasta nu va elimina antagonismele și diversitatea etnoculturală, dar va furniza baza recunoașterii faptului că relațiile conflictuale sunt endemice proceselor democratice liberale. Ca urmare, stabilitatea și progresul se asigură inventând moduri de administrare a conflictelor mai degrabă decât căutând să le eliminăm sau pozând neutralitatea.
Astăzi, majoritatea societăților din țările din ECE se opun, uneori cu ostilitate, aplicării unei strategii liberale și democratice, deoarece par incapabile să depășească povara unei tradiții autoritare. Din punct de vedere formal, este posibil ca aceste societăți să fi devenit ceea ce numim în general democrații în tranziție. În realitate, acest proces democratic este, în multe cazuri, imobilizat de transformarea unui model autoritar, bazat pe o ideologie socioeconomică, într-unul autoritar, bazat pe explozia unui naționalism defensiv al majorității împotriva minorităților și popoarelor învecinate. Atâta vreme cât țările din ECE vor continua să cultive mitul apartenenței la națiunile istorice fondatoare, pentru care întâietatea este un element vital pentru supraviețuire, evoluția către constituirea unor state „multinaționale” sau „multiculturale”, care să facă loc diversității etnice și culturale, va fi percepută ca subminare a fundamentelor acestor națiuni.
Dezmembrarea fostei Iugoslavii și, mai ales, cazul provinciei Kosovo sunt exemple foarte instructive, deși tragice, în sprijinul acestei afirmații. La începutul crizei, republicile iugoslave din nord, Slovenia și Croația, nu își doreau atât de mult independența cât revendicau un sistem federal mai lax. Dacă Belgradul ar fi acceptat, poate ar mai fi existat și azi o Iugoslavie federală, iar viețile a milioane de oameni nu ar fi fost afectate atât de tragic. La fel, dacă Serbia ar fi menținut autonomia introdusă în Kosovo în 1974, această provincie ar fi făcut și astăzi parte       – probabil ca republică – din Republica Federală Iugoslavia (RFI). Acest lucru s-ar fi putut încă realiza în 1998, dar acum nu mai este posibil. La jumătatea lui 1999[1], Muntenegru, obosită de tendințele sinucigașe ale Serbiei conduse de Miloșevici, se află în proces de separare lentă, dar sigură. Dacă Serbia trece rapid la democrație, RFI ar putea supraviețui. Dacă nu, Muntenegru, sprijinită de comunitatea internațională, va sfârși prin a-și rupe oficial legăturile cu Serbia, urmând să fie recunoscută ca o identitate națională distinctă, cu o limbă separată, deja în curs de formare.
Conform unei alte versiuni, presupus mai puțin intolerante a rezistenței la acceptarea diversității etnice și culturale, acordarea minorităților unui statut egal cu cel al majorităților ar duce în final doar la pretenții de separare teritorială în beneficiul unor „state-rudă” învecinate. După această versiune, care se originează de obicei în ministerele de externe, faptul că minoritățile se bucură pe deplin de drepturi individuale, inclusiv acela de autoidentificare, invită la un respect suficient pentru normele internaționale în vigoare. Dimpotrivă, recunoașterea politică, ca să nu mai vorbim de cea constituțională și colectivă a minorităților etnice naționale, ar deschide cutia Pandorei. Acest argument folosește din belșug dovezi reale sau inventate din trecutul recent sau îndepărtat, când minoritățile etnice naționale aveau planuri secesioniste și/sau erau folosite de politicile revizioniste ale țărilor învecinate, cu rezultate potențial sau efectiv destabilizatoare. Aceste minorități, chiar dacă în ultimele două generații nu au emis niciodată pretenții de autonomie sau secesiune, continuă să fie percepute ca un latent cal troian.
Într-un context în care predomină puritatea și autenticitatea culturală, identitățile naționale sunt exclusive și coercitive; ele cultivă rasismul și xenofobia, și promovează o societate monoculturală și un stat național devenit proprietatea grupului național dominant. Întrebarea este, cum poate fi separată ideea de respectare a identității naționale, sau a dreptului de a forma o națiune, de semantica excluderii și autenticității cu care a fost impregnată istoric în țările ECE? Cum pot deveni aceste țări compatibile cu ideea unei societăți liberale pluraliste, deschise și democratice, pentru ca drepturile minorităților să fie respectate și multiculturalismul să devină modelul în țările ECE, așa cum a devenit în statele vestice, indiferent de gradul de progres efectiv al celor din urmă?
Unii termeni, percepuți de obicei ca inofensivi în Occident, tind să aibă o conotație negativă în țările ECE, și mai ales în Balcani. De exemplu, conceptul de „minoritate” este cel mai adesea perceput ca peiorativ. Grupurilor etnice naționale din statele fostei Iugoslavii, care erau numite oficial „națiuni” sau „naționalități” și care în unele cazuri aveau statut constitutiv la nivel federal republican, dacă nu chiar la nivelul federației, nu le place să fie numite minorități, ele resimțind acest termen ca peiorativ. Ele consideră că acesta le-ar priva de unele din drepturile pe care le revendică. Astfel, albanezii din Macedonia și Kosovo, care luptau pentru statutul de națiune constitutivă și, respectiv, pentru independență, percep „degradarea” la statutul de minoritate ca fiind incompatibilă cu cererile lor. În Grecia, majoritatea populației rome sau membrii diverselor minorități religioase creștine sau lingvistice (catolici, protestanți, aromâni etc.), detestă și ei termenul, dar din motive diferite. Se consideră că acesta desemnează numai un statut de minoritate etno (națională), care le neagă implicit dreptul de a se simți și de a fi mândri că sunt greci.
Un alt fapt amintit și de Kymlicka este că exemplele statelor iugoslav, cehoslovac și sovietic au dăunat reputației conceptului de federalism în țările ECE. Dar ezitarea, dacă nu chiar suspiciunea față de acceptarea unui asemenea concept, reflectă și convingerea că un stat-națiune nu poate acorda statut egal unei alte nații, nici chiar la nivel substatal. O asemenea soluție ar fi echivalentă cu acordarea autonomiei etno-naționale. Or, în Balcani toate statele au început ca unități autonome în cadrul Imperiului Otoman, iar când a apărut ocazia și/sau când Marile Puteri au avut un interes în acest sens, ele au fost proclamate independente: ca urmare, autonomia este percepută ca un prim pas către independență. Acesta a fost de asemenea unul din obstacolele psihologice majore în calea eforturilor de a găsi o soluție funcțională în Cipru după 1974. Chiar și astăzi, mulți greci și greci ciprioți critică ca pe un act de umilință acceptarea în 1977 de către Makarios, președintele de atunci, a unui model federal.
Un scenariu apocaliptic, popular deopotrivă în opinia publică și printre liderii de opinie din toate țările balcanice, este următorul: mai întâi un grup cultural încearcă să obțină un statut de minoritate etno-națională în relație implicită cu un stat-rudă. Odată ce reușește acest lucru, respectiva minoritate revendică autonomie teritorială sau statut federal. Apoi, când cicumstanțele sunt favorabile sau când marile puteri care nu simpatizează cu statul-gazdă decid acest lucru, autonomia se va transforma în secesiune, urmată de anexarea de către statul înrudit.
Acest lucru se poate înțelege mai bine dacă ținem seama de faptul că, în majoritatea țărilor ECE, minoritățile naționale s-au format în același timp cu majoritățile naționale, lucru care uneori a survenit după formarea statelor naționale. În unele cazuri, populațiile și-au creat identități naționale și națiunile, sau proto-națiunile, s-au format numai la destul de mult timp după ce, în regiunile lor, s-au constituit state. Aceasta a dus la apariția unor noi (proto)națiuni, cu minoritățile lor naționale, a căror legitimitate este aceea a unor identități stabilite de mult. Asemenea cazuri sunt kurzii, macedonenii și musulmanii/bosniacii.
Din această perspectivă, în țările ECE, dar și în majoritatea statelor naționale liberale și democratice occidentale, trebuie să vorbim de patru și nu de trei opțiuni aflate la îndemâna minorităților. Prima opțiune este marginalizarea permanentă care caracterizează în multe țări comunitatea romă. Asimilarea este a doua opțiune și principiul predominant în statele naționale din ECE. Minoritățile practic se contopesc din punct de vedere cultural cu majoritățile, și încetează să mai fie identificabile ca și culturi distincte. Acest lucru este diferit de a treia opțiune, integrarea, prin care minoritățile își însușesc unele din caracteristicile culturii sociale majoritare, dar își păstrează și multe din propriile caracteristici culturale. De aceea integrarea este un „proces bidirecțional”, el trebuie să implice atât majoritățile cât și minoritățile. Acest proces presupune educarea majorităților în vederea unei mai mari toleranțe față de diferențe și o cultură societală care nu îi privește numai pe cetățenii majoritari[2].
Mai departe, există două tipuri de integrare. Primul se realizează prin ceea ce Kymlicka numește „construcția concurentă a unei națiuni” pe baza unor instituții economice, politice și educaționale separate, care folosesc limba minorității. În acest caz, minoritatea obține autonomie de jure sau de facto, de obicei pe bază teritorială. O altă formă de integrare este autonomia culturală personală: în cadrul culturii dominante, membrii minorității își pot păstra și dezvolta (unele din) propriile lor caracteristici culturale fără a apela la instituții paralele – sau apelând la ele doar parțial – și rareori având o bază teritorială. De plidă, ei pot beneficia de învățământ bilingv mai degrabă decât de învățământ în limba minorității naționale, și pot dispune propriile lor instituții culturale, dar participă la economia bazată pe limba majorității, ca în America de Nord sau Australia. Această formă de integrare este greu de realizat în cazul minorităților care au trecut recent prin conflicte prelungite și/sau atroce cu majoritatea ca în Cipru, Kosovo și Bosnia. Acolo, instituțiile paralele sunt singura soluție, cu speranța că separarea va dispărea în timp, după eforturi susținute de reconciliere și aderare la societatea globalizată sau cel puțin la o Uniune Europeană fără granițe.
Țările ECE au încercat cu precădere să limiteze alternativele minorităților la primele două opțiuni – marginalizarea și asimilarea (atunci când nu le-a reușit încercarea de purificare etnică). Cu toate acestea, normele internaționale recomandă ca statele să ofere minorităților una din cele două opțiuni de integrare în funcție de circumstanțe. Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale, de exemplu, interzice explicit „asimilarea” și încurajează „integrarea”. Dar în ambele cazuri ale integrării trebuie definit ce este și ce nu este permis, nu numai în ceea ce privește protecția externă pe care statele trebuie să o acorde minorităților ci și în privința restricțiilor interne pe care ar avea voie să le impună.
Una din țările cu mari probleme legate de drepturile minorităților este Grecia, care a declarat în mod repetat că recunoaște o minoritate religioasă, aceea a musulmanilor, dar nu recunoaște minorități etnice, naționale sau lingvistice. Opinia publică și comunitatea intelectuală din Grecia gândesc în mod automat în această ecuație „corectă din punct de vedere național”. Ele nu numai că neagă cu tărie existența oricărui alt grup etnic-național în interiorul Greciei (nemaivorbind de discriminare sau de încălcarea drepturilor omului), ci merg până la a nega identitatea etnico-națională a unor minorități din țările învecinate, chiar dacă țările respective recunosc oficial aceste minorități. Criza din Kosovo, din 1999, a adus dovezi suficiente că pentru media și politicienii greci majoritatea populației regiunii este formată din „albanofoni”, mai degrabă decât din albanezi. Chiar și atunci când erau traduse discursuri ale străinilor, inclusiv cele ale lui Miloșevici, mass-media folosea „albanofoni” în loc de „albanezi”. Chiar dacă Bulgaria a recunoscut o comunitate turcă pe teritoriul său, grecii preferă să se refere la aceasta în felul lor propriu, folosind termenul „musulmani”. Dar Bulgaria e un exemplu aparte. Oficial, bulgarii susțin că nu au „minorități”, ci numai „grupuri minoritare”. Ei cred că această diferență semantică va ține la distanță pericolul unor posibile curente secesioniste. Macedonienii nu se află printre aceste grupuri, după cum bulgarii nu se află printre minoritățile recunoscute oficial în Macedonia.
Deși Grecia nu este o țară postcomunistă în tranziție spre democrație, ea se confruntă cu majoritatea problemelor legate de diversitatea etno-culturală pe care le au alte țări ECE, și mai ales cele balcanice. Grecia este singura țară din ECE care nu recunoaște prezența unei minorități etnic-naționale (sau a unui grup minoritar) pe teritoriul său. Deși vreme de aproape două decenii Grecia a fost semnatară și membră în majoritatea convențiilor și instituțiilor internaționale care se ocupă de drepturile omului și ale minorităților, cultura sa politică rămâne destul de departe de aceste principii. Fără îndoială, ea se bucură de stabilitatea și progresul asigurate de instituțiile liberale democratice din țările occidentale moderne. Și, cu toate acestea, această transformare a rămas doar la nivel formal. Societatea greacă încă nu are o cultură civică care să susțină statul de drept. Pentru o perioadă îndelungată, Grecia a părut să urmeze un model mai apropiat de națiunile etnice neliberale decât de națiunile civice liberale. Mai mult, deși Grecia are un statut similar majorității statelor Uniunii Europene (UE), ea este singura țară din ECE cu o populație foarte mare de emigranți și meteci.
Politica de acordare a cetățeniei în Grecia a fost foarte dură și bazată pe criterii culturale. Solicitanții nu numai că trebuiau să locuiască în țară pentru o perioadă, dar erau nevoiți să dovedească că au asimilat cultura greacă – aceasta fiind considerată ca incluzând adoptarea unui nume grecesc, limba greacă ca limbă maternă, adeziunea cel puțin formală la religia ortodoxă și, de obicei, descendența grecească. Cei veniți din țări învecinate „cu probleme” (Albania, Macedonia, Turcia) și musulmanii au fost practic excluși de la naturalizare. Confruntându-se, în anii ʼ90, cu un influx de peste jumătate de milion de meteci și cu o scădere a populației, Grecia a lansat în cele din urmă, în 1998, un proces de naturalizare, iar în iulie 1999 a luat în considerare schimbarea cerințelor de acordare a cetățeniei în vederea adaptării lor la un concept mai deschis și mai transparent.
La sfârșitul lui iulie 1999, brusc și pentru prima oară în istoria Greciei moderne, s-a pus în discuție modernizarea politicii țării cu privire la minorități și la acordarea cetățeniei. La insistențele Ministrului de Externe G. Papandreu, un cunoscut susținător al multiculturalismului, publicul a fost informat că Grecia va trece în sfârșit la aplicarea principiilor a ceea ce Kymlicka ar numi „dreptate etnoculturală”. Ministrul a afirmat în repetate rânduri că țara nu are de ce să se teamă de dreptul la autoidentificare al cetățenilor săi minoritari: „Atâta timp cât nu sunt amenințate granițele”, a argumentat el, „mă interesează prea puțin dacă cineva își spune turc sau bulgar sau pomac”[3]. Cu altă ocazie a declarat: „Grecia nu are de ce să se teamă de cei care simt că au această origine (macedoneană), și vreau să subliniez că acestea nu sunt doar gândurile mele. Există o practică bine stabilită care permite integrarea minorităților în toată Europa și în alte țări, cum ar fi Canada și SUA. O astfel de atitudine aplanează orice probleme ar fi putut exista înainte, permite adevărata înflorire a instituțiilor democratice și dă acestor oameni sentimentul că sunt și ei cetățeni ai acestei țări”[4].
Din întâmplare, cu câteva zile înainte de declarațiile Ministrului de Externe Papandreu, toți trei deputații minorității turce, împreună cu treizeci de ONG-uri macedonene, turcești și din domeniul drepturilor omului, au făcut un apel public pentru recunoașterea minorităților macedoneană și turcă, ratificarea necondiționată de Parlament a Convenției-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale a Consiliului Europei, și respectarea acestor drepturi ale minorităților. În același timp, Ministerul de Interne a oferit pe ascuns mass-mediei un plan care schimba radical politica de acordare a cetățeniei, permițând imigranților să o obțină după câțiva ani de rezidență. Noul plan nu excludea, așa cum se întâmplase până atunci, pe aceia din țările învecinate sau de credință musulmană. Se avea în vedere chiar și chestiunea spinoasă a revenirii refugiaților politici de origine macedoneană, emigrați la sfârșitul anilor ʼ40 ca urmare a războiului civil.
Reacția la aceste trei schimbări în politica minorităților și de acordare a cetățeniei a arătat cum, în Grecia, dar probabil peste tot în Balcani, atât opinia publică cât și liderii de opinie consideră asemenea politici inaplicabile sau indezirabile. Mai întâi a existat o reacție verbală violentă aproape unanimă la apel, asezonată cu discursuri xenofobe și răuvoitoare și chiar cu atacuri defăimătoare la persoana semnatarilor. Declarațiile Ministrului de Externe, precum și încercările sale de a schimba politica de acordare a cetățeniei, au fost întâmpinate cu reacții la fel de dure, inclusiv din partea unor politicieni de vârf, și chiar din partea partidului de guvernământ, aceștia cerând demisia ministrului. Cotidianele cu autoritate, în editorialele lor, au numit declarațiile „o scăpare”[5], vorbind în același timp de o atitudine „obedientă”[6]. Ziarul To Vima declara în continuare: „Nu poate exista un singur cetățean grec, oricât de conciliant, care să fie dispus măcar să discute prezența minorităților rasiale (sic). Poporul grec este unul și indivizibil, iar diferitele credințe religioase pe care le îmbrațișează membrii acestui popor nu afectează unitatea sa. Guvernul ar trebui să corecteze neîntârziat o scăpare, chiar involuntară, care poate da naștere unor pericole evidente și mai puțin evidente”[7]. Un articol al lui Stavros Lygeros din ziarul Kathimerini, intitulat „Ucenicii Vrăjitorului”, dezvăluie clar dimensiunile impactului pe care istoria îl are asupra multora din conceptele puse în discuție. Unele persoane din guvernul lui Costas Simitis (PASOK), citim în articol, „încearcă cu un fanatism îngust să aplice modelul unei societăți multiculturale într-un stat național. Cu toate acestea, Grecia nu este o țară creată de imigranți, ca Statele Unite sau Australia, și nici nu este un fost imperiu care a inclus unii din foștii săi supuși precum Marea Britanie. La urma urmelor, aceste țări nu recunosc existența minorităților. Grecia este țara unei națiuni istorice care trăiește într-o regiune plină de prejudecăți și conflicte etnice, și care trebuie să facă față unor amenințări directe. De aceasta nu își poate permite să fie condusă de ucenicii vrăjitorului”[8]. Cazul Greciei demonstrează cât de greu este, chiar pentru un stat integrat în cadrul european de instituții liberale, pluraliste și democratice, să se elibereze de povara dramatizării istorice regionale a realității. Grecia continuă să interpreteze prezentul prin prisma politicilor păgubitoare, intolerante și exclusiviste moștenite din trecut.
Cu toate acestea, naționalismul agresiv al majorității care îi exclude pe „ceilalți”, precum și naționalismul defensiv al minorității care folosește mijloace similare pentru a se apăra într-un climat nefavorabil, merg mână în mână. În ambele cazuri este clar că lipsește o cultură a drepturilor omului care include drepturile minorităților sau o cultură a drepturilor minorităților care să derive dintr-o cultură a drepturilor omului. Cu alte cuvinte, lipsește o perspectivă liberal pluralistă și democratică asupra problemei minorităților și a drepturilor acestora. Firește, se poate argumenta cu ușurință în felul următor: „cultura drepturilor minorităților s-a dezvoltat într-o măsură fără precedent. (…) Cu toate acestea, suntem departe de o Eră a Drepturilor Omului pentru minorități. Interesul, aparent larg răspândit, pentru drepturile omului și ale minorităților este rareori lipsit de rațiuni ascunse, și ca urmare supus unor limitări ulterioare. Ar fi naiv să credem că vreo țară vede respectarea drepturilor civile ca pe o prioritate, atât internă cât și externă, fără a le subjuga stabilității sau altor interese naționale înguste. (…) Cu toate acestea, lipsa unui angajament sincer pentru cauza drepturilor omului și ale minorităților nu este singurul motiv pentru care minoritățile nu se pot aștepta la un viitor mai luminos (…). În ciuda dezvoltării unei culturi a drepturilor minorităților în societate ca întreg, nu există practic nicio cultură politică bazată pe drepturile minorităților, și aceasta nici chiar în sânul minorităților”[9]. Acesta este „paradoxul drepturilor minorităților”. Organizațiile care se ocupă de problemele minorităților și liderii care formulează strategii cu privire la minorități par a fi mânați în marea lor majoritate de aspirații etnico-naționale și nu de vreun respect adânc pentru drepturile civice. Pentru aceștia, drepturile omului sunt adesea doar un instrument prin care își ating scopurile, așa cum este cazul majorității statelor. Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) este un exemplu extrem, dar foarte elocvent în acest sens: metodele sale crude și represive sunt reflexia în oglindă a celor folosite de forțele armate turcești.
Faptul că diferitele minorități refuză să înțeleagă că revendicările lor sunt similare, și să lucreze împreună pentru a le îndeplini, este un alt obstacol în calea progresului. Chiar și partidele oficial trans-minoritare, cum sunt cele din Albania și Bulgaria, funcționează mai mult ca purtătoare ale interesului unei minorități, așa cum este cazul grecilor din Albania și cel al turcilor din Bulgaria. În ambele cazuri, liderii minorității greacă și turcă au declarat că nu există o națiune macedoneană și nici o minoritatea macedoneană în Grecia și Bulgaria, aliniindu-se astfel naționalismului hegemonic al Greciei și Bulgariei. Grupurile minoritare din Grecia speră că, prin acceptarea naționalismului intolerant al statului-rudă, își vor îmbunătăți propria situație în Grecia. Astfel, catolicii și evreii greci au trimis apeluri către confrații lor de religie din toată lumea, subliniind caracterul grecesc „istoric” al Macedoniei; evreii chiar și-au bazat argumentele pe vechile lor cărți sfinte. Pe de altă parte, aromânii (vlahii) și arvaniții refuză să își unească forțele cu macedonenii (și turcii) pentru a impulsiona Grecia să sprijine, ca toate celelalte țări ale UE, înființarea unui birou național al Biroului European pentru Limbile-Mai-Puțin-Folosite. Chiar și romii, atât de disprețuiți de statul grec, s-au raliat acestei lupte, printre altele cu contribuții lirice despre „grecitatea” Macedoniei. De asemenea, romii refuză să lucreze cu organizații rome internaționale care, așa cum le-a fost sugerat, sunt suspecte și potențial „anti-grecești”.
Motivele acestui paradox par să fie în număr de trei. Mai întâi, din nefericire, minoritățile tind să copieze comportamentul opresorilor lor: la naționalismul hegemonic și agresiv al statului-gazdă minoritățile răspund de obicei cu diverse forme de naționalism defensiv și periferic, dacă nu chiar parohial și la fel de exclusiv și intolerant. O explicație a acestei tendințe este că, în majoritatea cazurilor, minoritățile din Balcani, fiind mai puțin educate decât majoritățile, nu dispun de cunoștințele necesare pentru a-și aborda problemele pe cale politică. De asemenea, este adevărat că liderii politici, atât cei ai majorităților, cât și cei ai minorităților găsesc că este mai ușor și mai convenabil să se ralieze unor politici neliberale, naționaliste decât să elaboreze strategii liberale și bazate pe drepturi.
Un al doilea motiv este că cele mai multe minorități pur și simplu copiază comportamentul statului de origine, al „națiunii-mamă”. Toate statele balcanice sunt produsul unor procese neliberale, care au produs un grad considerabil de intoleranță față de propriile lor minorități. Ca urmare, este aproape instinctiv pentru „minoritățile-rudă” (adesea formate, dacă nu educate, în cadrul instituțiilor culturale și/sau politice ale „națiunii-mamă”), să împărtășească același valori neliberale și să se abțină de la critica încălcării drepturilor minorităților din „țara-mamă”. Mai mult, această asociere cu statul de origine transformă minoritățile în ținte ușoare ale acuzațiilor de separatism și chiar de întreprinderea unor activități îndreptate contra statului în chip de agenți străini. De pildă, nu este un secret că politica minorității turce din Tracia grecească este influențată, dacă nu modelată, de Consulatul turc local, la fel cum politica minorității grecești în Albania este strâns legată de ambasada Greciei de la Tirana și de consulatul din Gjirokastra. Legături similare, deși într-o măsură mai mică, există între albanezii din Macedonia și forțele politice, uneori chiar guvernul din Albania. Turcii din Bulgaria au o relație întrucâtva comparabilă cu Turcia. Doar Macedonia pare să se fi dat în lături de la asemenea relații privilegiate cu minoritățile sale din statele învecinate – și, ca urmare, este acuzată de „trădare” de diaspora macedoneană.
Cu toate acestea, lipsa legăturilor dintre o minoritate și statul ei de origine nu face ca respectiva minoritate să vadă în mod automat lucrurile mai realist sau să fie lipsită de înclinații naționaliste. Mișcarea politică macedoneană din Bulgaria este adesea  separatistă și maximalistă, poziție care nu a ajutat-o nicicum să-și întărească poziția în cadrul societății bulgare. Activiștii macedoneni din Grecia prezintă o paletă largă de convingeri, putând fi clasificați de la pro-europeni convinși la naționaliști fundamentaliști. Din fericire pentru ei, vocile pro-europene au fost predominante, astfel că mulți greci au ajuns să simpatizeze cu lupta lor și chiar să accepte ceea ce altfel este considerat un „tabu național”, i.e. recunoașterea existenței unei astfel de minorități. În schimb, deși minoritatea macedoneană din Bulgaria a suferit o formă mai dură de reprimare, problemele „macedonene” ale Greciei se bucură de o atenție mai mare pe plan internațional decât cele ale Bulgariei.
Un al treilea motiv al „paradoxului minorităților” este absența în regiune a unor societăți civile în adevăratul sens al cuvântului. În democrațiile bine dezvoltate, organizațiile neguvernamentale și intelectualii majorității ajută minoritățile să obțină instrumentele cu care să își poată apăra drepturile; ele tind de asemenea să apere în mod viguros drepturile minorităților, considerând că o astfel de atitudine este o componentă necesară a luptei pentru constituirea unei democrații mai cuprinzătoarte și mai stabile. Pe de altă parte, în țările post-comuniste, societatea civilă se află abia la începuturile ei. Dezvoltarea acesteia este de obicei lentă, dacă nu distorsionată de lipsa de cultură democratică a societății. Tendința predominantă a marii majorități a ONG-urilor și intelectualilor este să adopte atitudini „corecte din punct de vedere național” și, ca urmare, să accepte instrumentalizarea lor în procesul de construcție neliberală a națiunii grupului lor etno-național.
Lipsa unei societăți civile independente și organizate este caracteristică și Greciei. Deși nu a trecut printr-un regim autoritar de lungă durată, aproape toate guvernele anterioare dictaturii coloneilor (1967-1974) s-au caracterizat printr-un fel de „democrație paternalistă”, în cadrul căreia parlamentul era incapabil să funcționeze independent de intervențiile arbitrare ale armatei și puterii regale. Ca urmare, este de înțeles că societatea civilă nu a putut înflori, iar ultimii 25 de ani de democrație în curs de consolidare au dezvăluit un deficit de cultură liberală pluralistă și democratică deopotrivă în societate și în lumea politică.
Un „paradox al paradoxului minorităților” – sau o excepție care confirmă regula – este acela că minoritățile maghiare din Europa de Sud-Est tind să fie mult mai puțin naționaliste decât alte minorități, deși trăiesc în țări mai degrabă intolerante sau chiar foarte intolerante (România și actuala Iugoslavie sunt exemplele avute în vedere). De fapt, această diferențiere ar putea pur și simplu reflecta faptul că statul-mamă, Ungaria, a ales să sprijine viguros drepturile minorităților: elita politică maghiară a evaluat corect că o astfel de strategie este mai benefică pentru o țară care abia dacă are vreo problemă majoră cu minoritățile naționale, dar care are un număr considerabil de minorități în multe din țările din vecinătate.
Putem afirma că, atunci când paradoxul minorităților va intra într-o eclipsă,  minoritățile vor avea o șansă justă de recunoaștere și respectare a drepturilor lor. În același timp însă, majoritățile din statele respective vor trebui să depășească practicile coercitive, metodele hegemonice, politicile restrictive și strategiile exclusiviste care nu duc decât la conflicte etnoculturale. Pentru aceasta, modelul liberal de construcție a națiunii este foarte util, deoarece se bazează pe reconcilierea naționalismului cu pluralismul liberal și democrația. În acest fel, construcția națională devine un concept respectat mai degrabă decât unul reacționar, atât pentru majorități cât și pentru minorități. Numai că limitele acestuia trebuie definite astfel încât conceptul să fie coerent pe plan intern și extern. Consolidarea democratică și respectarea drepturilor omului pot deveni eficiente numai dacă sun elaborate transnațional. Principiul de bază este că orice proiect de formare națională trebuie să respecte toate celelalte proiecte similare.
De exemplu, grecii au dreptul să își apere statul național și drepturile grecilor în Albania și Turcia, dar în același timp ar trebui să respecte drepturile acelor cetățeni ai Greciei care se identifică cu procesele de formare națională a națiunilor macedoneană și turcă. Acest argument a fost folosit cu înțelepciune de Ministrul de Externe Papandreu în discuția din iulie 1999: „Imaginați-vă că unui grec din Albania sau America i s-ar zice că nu îi este permis să-și spună grec pentru că este clasificat drept otoman sau ortodox – imaginați-vă care ar fi reacția acestui grec”[10]. La fel, turcii au dreptul să ceară ca națiunea lor și diversele minorități turce din Balcani să fie respectate; dar, de asemenea, ar trebui ca și ei să respecte procesele concurente de formare națională din Turcia, exemplul kurd fiind cel mai evident. În același timp, minoritățile turcă (și cea albaneză) ar trebui să respecte și drepturile altor musulmani în sudul Balcanilor de a-și declara identități non-turce, fie ei pomaci, bulgari, macedoni, torbeși, gorani etc. Similar, grecii ar trebui să respecte dreptul multor aromâni (vlahi) – aflați în majoritatea lor în afara Greciei – de a nu se identifica ca greci, la fel cum Albania nu ar trebui să limiteze teritoriul în care un cetățean albanez are dreptul să pretindă că posedă identitate greacă sau macedoneană. Bulgarii și macedonenii trebuie să depășească lipsa reciprocă de respect, care face ca minoritățile respective să fie considerate „tabu” în statele naționale înrudite.
Acest principiu primordial ar trebui să se extindă și dincolo de problema minorităților etnonaționale. În zeci de țări din Europa de Est și occidentală, religiile tradiționale manifestă diferite grade de intoleranță față de „Noile Mișcări Religioase” (termenul „sectă” este înjositor și folosirea lui ar trebui evitată) – ca și cum aceste religii nu ar fi fost și ele mișcări religioase noi la un moment dat. De asemenea, multe culturi etno-naționale conțin elemente care contravin principiului egalității sexelor sau respectului pentru orientarea sexuală.
Într-adevăr, așa cum remarca Kymlicka, „minoritățile naționale ar trebui să dispună de aceleași instrumente de formare națională cași națiunea majoritară, ambele trebuind să fie supuse acelorași limitări liberale”. Acest din urmă aspect pare să lipsească din Balcani. Evoluția evenimentelor din Kosovo după încheierea atacurilor NATO asupra RFI în 1999 arată că, din nefericire, chiar sub ochii comunității internaționale, fosta minoritate albaneză, reprimată în mod atroce, este acum opresorul care purifică Kosovo de sârbii și romii rămași acolo. Așadar proiectul sârb de purificare etnică este reprodus de chiar comunitatea împotriva căreia a fost îndreptat inițial. Paradoxul pare a persista pe măsură ce respectul pentru drepturile omului și ale minorităților devine, în regiunea în cauză, o perspectivă tot mai îndepărtată.
Experiența occidentală arată că ceea ce se consideră a fi practici asimilaționiste șocante în Balcani, la sârșitul secolului al XX-lea, practici menite să întărească poziția națiunii dominante într-un stat sau altul, nu sunt adeseori altceva decât repetarea a ceea ce au făcut țările occidentale cu un secol sau două în urmă, atunci când cruzimea acestot metode nu era considerată inacceptabilă. Asimilarea prin intermediul unui aparat de stat extrem de centralizat, și controlat de majoritatea etnoculturală privilegiată, era o practică legitimă a timpului și în unele cazuri ea continuă și astăzi. Aceasta nu ar trebui însă să fie o scuză pentru un proces modern de imitare, ci un mod de a arăta că, de fapt, nu există excepții și că procesul de construcție națională a urmat metode similare, indiferent de amplasarea geografică a statelor respective. Includerea diversității etnoculturale ca un drept politic fundamental al realizării unui stat național modern, liberal și democratic, nu a fost un principiu obligatoriu pentru niciun stat-națiune.
În ultimele două secole, toate statele-națiune liberale apărute s-au luptat pentru a-și asigura participarea în instituțiile guvernamentale și pentru a forma o societate civilă autonomă. În același timp, totuși, ele au considerat că trebuie să apere națiunea de diversitatea etnoculturală. Dezvoltarea economică din secolul trecut a permis asimilarea și/sau integrarea unor diverse grupuri. Cu toate acestea, chiar și cazurile de integrare voluntară sau asimilare involunară au fost rareori însoțite de acordarea unor libertăți politice adânc înrădăcinate, care izvorau din recunoașterea drepturilor minorităților. Ca urmare, în condițiile în care criza economică îi marginalizează din nou pe toți cei care nu au drepturi politice reale – inclusiv minoritățile – lipsa unei culturi a libertății politice, adică nerespectarea dreptului la identitate în democrațiile liberale, devine evidentă.
Nu trebuie să ne surprindă noua explozie de rasism și xenofobie din Uniunea Europeană și din alte părți ale lumii. Noii imigranți, refugiați și meteci care intră în fortăreața Schengen a unei Uniuni Europene liberale și democratice se confruntă zilnic cu cultura politică exclusivistă și intolerantă a societăților și guvernelor europene. Drepturile minorităților, indiferent de identitatea acestora, sunt drepturi politice, iar excluderea lor efectivă de pe harta drepturilor fundamentale ridică un semn de întrebare asupra naturii sistemelor noastre politice. Discuția privitoare la drepturile minorităților este departe de a fi una care privește numai țările ECE. Ea este una mai largă, care ar trebui să implice în egală măsură vechile democrații liberale occidentale și pe cele nou apărute. Ambele pot învăța din experiență. Primele pot învăța că drepturile trebuie acordate tuturor, indiferent de identitate, și că ele nu sunt privilegii rezervate numai majorităților; cele din urmă pot învăța că democrațiile liberale nu trebuie să se teamă de drepturile minorităților, de vreme ce majoritatea exemplelor demonstrează că promovarea acestora a dus întotdeauna la stabilitate și progres deopotrivă pentru minorități și majorități.
 
Traduce de Laura Ghiță

Note

[1] Data la care este scris articolul (n. trad.).

[2] Will Kymlicka, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford: Clarendon Press, 1995,   p. 96.

[3] Klik, iulie 1999 (interviu disponibil la: http://www.mfa.gr/gpap/july99/synklik27799.html).

[4] 29 iulie 1999, postul de radio Flash (interviu disponibil la:  http://www.mfa.gr/gpap/july99/synFlash29799.html).

[5] Kathimerini, 30 iulie 1999, p. 2.

[6] To Vima, 30 iulie 1999, p.1.

[7] Ibidem.

[8] Stavros Lygeros, în Kathimerini, 30 iulie 1999, p. 1.

[9] Panayote Elias Dimitras, „The Minority Rights Paradox”, War Report, nr. 58 (februarie-martie), pp. 64-65.

[10] Interviu Flash, op. cit.